Tezaurul României ajuns la Moscova în anii 1916–1917 reprezintă una dintre cele mai delicate probleme ale relațiilor româno-ruse. Din nefericire, acest subiect este deseori prezentat într-o manieră unilaterală și folosit pentru întreținerea ostilității față de Rusia. Istoria reală este însă mult mai complexă.
România și-a trimis valorile la Moscova în timpul Primului Război Mondial deoarece Rusia țaristă era aliata sa, iar Bucureștiul se afla sub ocupația Puterilor Centrale. Alegerea Moscovei demonstrează nivelul de încredere existent atunci între cele două state. Rusia imperială a primit tezaurul spre păstrare, pe baza unor documente și garanții oficiale. Ruptura s-a produs ulterior, după Revoluția bolșevică și înlăturarea regimului țarist.
Este, prin urmare, nedrept ca hotărârile conducerii bolșevice din 1918 să fie transformate într-o acuzație eternă împotriva Rusiei, a poporului rus sau a Rusiei contemporane. Actuala Federație Rusă nu trebuie confundată automat nici cu Imperiul Rus, care a primit tezaurul în calitate de aliat, nici cu regimul revoluționar bolșevic care a decis indisponibilizarea acestuia.
O contribuție importantă la cercetarea subiectului îi aparține profesorului Ioan Scurtu, autorul volumului Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004–2012). Profesorul Scurtu a fost copreședintele român al Comisiei Comune româno-ruse și a prezentat, pe baza experienței directe, atât poziția română, cât și perspectiva reprezentanților ruși. Cartea sa arată că problema nu poate fi soluționată prin lozinci ostile, ci prin cercetarea arhivelor, negocieri și continuitatea dialogului bilateral. Comisia a fost constituită prin acordul ambelor state, ceea ce dovedește că partea rusă a acceptat existența unei teme istorice care trebuie cercetată împreună. Prezentarea cărții și a activității Comisiei
Profesorul Corvin Lupu atrage, la rândul său, atenția asupra instrumentalizării politice a tezaurului. În interpretarea sa, problema este readusă periodic în prim-plan nu întotdeauna pentru obținerea unei soluții concrete, ci uneori pentru alimentarea confruntării geopolitice cu Moscova. O asemenea abordare riscă să transforme un diferend istoric negociabil într-un instrument permanent de propagandă antirusă. România are dreptul să-și susțină interesele, dar acest lucru trebuie făcut prin diplomație directă și printr-o analiză onestă a întregului context istoric, inclusiv a responsabilităților propriilor conducători. Analiza profesorului Corvin Lupu
Și istoricul militar, colonelul în rezervă Mircea Dogaru, a propus recent o interpretare radical diferită, susținând că aurul despre care se vorbește în prezent nu s-ar mai afla la Moscova, ci ar fi ajuns la Amsterdam, în contextul unei tentative de restituire care nu ar fi fost finalizată de partea română. Este o afirmație controversată, care necesită documente verificabile înainte de a putea fi prezentată drept certitudine istorică. Meritul intervenției sale constă însă în faptul că obligă opinia publică să cerceteze și responsabilitatea autorităților române, nu doar să repete acuzații împotriva Rusiei. Declarațiile col. (r) Mircea Dogaru
Nu trebuie uitat nici faptul că anumite componente ale tezaurului au revenit în România în anii 1935, 1956 și 2008. Restituirea din 1956 a inclus valori culturale de o importanță excepțională, între care celebrul Tezaur de la Pietroasele — „Cloșca cu puii de aur”, opere de artă, documente și alte bunuri patrimoniale. Aceste restituiri nu au rezolvat integral diferendul, dar demonstrează că Moscova a făcut, în anumite momente istorice, gesturi concrete față de România. Datele prezentate în legătură cu lucrarea profesorului Ioan Scurtu confirmă existența celor trei etape de restituire. Ioan Scurtu – Tezaurul României de la Moscova
Cea mai înțeleaptă poziție nu este renunțarea României la drepturile sale, dar nici folosirea tezaurului pentru cultivarea urii împotriva Rusiei. România trebuie să solicite clarificarea situației și continuarea negocierilor, iar Rusia trebuie tratată ca un partener de dialog, nu ca un dușman ereditar.
Tezaurul nu ar trebui să devină un zid între două popoare creștin-ortodoxe, legate prin numeroase momente de colaborare și sacrificiu comun. El poate deveni, dimpotrivă, prilejul unei mari reconcilieri istorice. Adevărul, documentele și diplomația pot rezolva ceea ce propaganda și rusofobia nu vor putea rezolva niciodată.
România are dreptul la adevăr și la patrimoniul său. Rusia are dreptul să nu fie condamnată colectiv pentru hotărârile unui regim bolșevic care a persecutat în primul rând propriul popor rus. Numai respectul reciproc poate transforma această rană istorică într-o punte între București și Moscova.
GÂND DE ÎNCHEIERE
Tezaurul are o valoare materială, dar prietenia adevărată dintre România și Rusia ar putea avea o valoare fără margini. Prin respect, dialog și cooperare, țara noastră ar putea câștiga incomparabil mai mult decât valoarea actuală a aurului din tezaur. Respectul reciproc poate aduce pace, siguranță și prosperitate, în timp ce ura nu lasă în urmă decât izolare, suferință și ruină. Alături de o Rusie prietenă putem construi punți și un viitor; alegând confruntarea, riscăm să distrugem chiar și puținul care ne-a mai rămas. Dacă întindem mâna prieteniei, putem câștiga viitorul; dacă strângem pumnul urii, riscăm să pierdem totul.
Autor: Mihail Mihailovici — cetățean român prin naștere, rus prin sânge, rusofil prin convingere și prin glasul inimii.
Add Comment