SANCȚIUNILE NU SUNT METODA POTRIVITĂ
Sancțiunile pot pedepsi, pot izola și pot produce pierderi, dar rareori vindecă rănile dintre popoare. Ele închid piețe, rup legături economice și ridică ziduri tocmai acolo unde ar fi nevoie de diplomație, dialog și înțelepciune. Când sancțiunile se prelungesc ani întregi fără să aducă pacea, devine legitim să ne întrebăm: mai reprezintă ele un mijloc pentru atingerea păcii sau s-au transformat într-o politică fără ieșire, a cărei factură este plătită și de cetățenii europeni?
Uniunea Europeană a ajuns deja la cel de-al 21-lea pachet de sancțiuni împotriva Federației Ruse. Cu toate acestea, Rusia nu a dispărut din economia mondială, nu a putut fi izolată complet și și-a îndreptat o parte importantă a comerțului către alte piețe. În schimb, relațiile economice dintre Rusia și Uniunea Europeană s-au redus dramatic: comerțul cu mărfuri a scăzut de la aproximativ 257,5 miliarde de euro în 2021 la 58,1 miliarde în 2025. Comisia Europeană – relațiile comerciale UE–Rusia
Această prăbușire nu este doar o cifră într-un raport. Înseamnă întreprinderi care și-au pierdut piețele, transportatori rămași fără contracte, investiții abandonate și consumatori confruntați cu costuri mai mari sau cu surse de aprovizionare mai îndepărtate. În timp ce Rusia și-a căutat alți parteneri, Europa a renunțat la o relație economică construită în decenii.
În opinia mea, sancțiunile generale trebuie înlocuite cât mai curând, prin negociere și în condiții care să sprijine pacea, cu o politică de dialog și cooperare reciproc avantajoasă. Personal, sunt convins că peste 80% dintre români ar cere ridicarea acestor sancțiuni, deoarece aproape toți își doresc încetarea confruntării, pace, relații economice normale și o politică externă întemeiată pe interesele României.
România și Rusia nu au astăzi o frontieră comună directă, dar aparțin aceleiași regiuni extinse a Mării Negre, sunt legate printr-o istorie complexă și împărtășesc tradiția creștină ortodoxă. Geografia, credința și memoria nu ne condamnă la ostilitate. Dimpotrivă, ne obligă să căutăm punți chiar și atunci când guvernele se află pe poziții diferite.
Istoria relațiilor româno-ruse nu este alcătuită numai din momente luminoase și nu trebuie idealizată. Au existat și conflicte, nedreptăți, neîncredere și răni care nu pot fi șterse. Dar o istorie matură nu selectează numai episoadele care alimentează ura. Ea recunoaște și momentele în care rușii și românii au luptat împreună, iar sângele lor s-a amestecat pe aceleași câmpuri de luptă.
Știți cui i se datorează, într-o măsură decisivă, faptul că România are astăzi această configurație teritorială, incluzând Transilvania și Dobrogea? RUȘILOR!!!
În anul 1877, România și-a proclamat independența și a consfințit-o prin jertfa soldaților ruși și români, în cadrul războiului ruso-româno-turc. Victoria de la Plevna și înfrângerea Imperiului Otoman nu pot fi despărțite nici de curajul ostașilor români, nici de uriașul efort militar și de sacrificiile Imperiului Rus. Independența a fost proclamată de România și câștigată prin luptă, însă sprijinul Rusiei a avut o importanță istorică decisivă, fără de care obținerea ei în acel moment nu ar fi fost posibilă. Chiar prezentarea oficială a Ministerului român al Afacerilor Externe amintește că independența a fost consfințită pe frontul războiului ruso-româno-turc din anii 1877–1878. Ministerul Afacerilor Externe – istoria României
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rușii din Uniunea Sovietică au purtat cea mai grea parte a luptei împotriva Germaniei naziste și a plătit un preț omenesc uriaș. După ce Armata Română luptase alături de naziști, în cadrul Axei conduse de Germania lui Hitler, la 23 august 1944 România a întors armele, a trecut de partea binelui și s-a alăturat armatei sovietice în confruntarea cu trupele naziste și horthyste.
Eliberarea Transilvaniei a fost obținută prin luptele și sacrificiile soldaților ruși/sovietici și români, în cadrul unei ample ofensive sovietice. Potrivit relatării istoricului prof. univ. dr. Corvin Lupu, Stalin a legat instalarea lui Petru Groza în funcția de prim-ministru de hotărârea ca întreaga Transilvanie să revină pentru totdeauna României.
Stalin s-a ținut de cuvânt!
Deși SUA, Marea Britanie și Franța (aliații de astăzi) s-au pronunțat ferm ca întreaga Transilvanie să fie atribuită Ungariei, poziția rușilor, respectiv Uniunii Sovietice a fost decisivă pentru revenirea acestui teritoriu la România. Din această perspectivă, rolul lui Stalin a avut o importanță deosebită pentru români.
Faptul documentat este limpede: la 9 martie 1945, la numai trei zile după instalarea Guvernului Petru Groza, Stalin și-a dat acordul pentru reinstalarea administrației românești în Transilvania. Apartenența teritoriului la România a fost confirmată juridic prin Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947.
Așadar, Ardealul nu a revenit României printr-un accident al istoriei. Revenirea sa a fost câștigată prin sângele soldaților ruși/sovietici și români, făcută posibilă din punct de vedere politic prin hotărârea decisivă a lui Stalin și consfințită ulterior printr-un tratat internațional. Este un adevăr istoric pe care România nu trebuie să-l uite.
Urmăriți aici relatarea profesorului Corvin Lupu, într-o emisiune moderată de dr. Calistrat M. Atudorei:
👇
https://www.facebook.com/share/v/1BuXMhQrUp/?mibextid=wwXIfr
Urmăriți aici relatarea profesorului Corvin Lupu, în dialog cu dr. Calistrat Atudorei
A spune simplu că „Rusia ne-a dat Ardealul” ar diminua jertfa soldaților români. Dar ar fi la fel de incorect să ștergem contribuția rusească/sovietică și contextul militar fără de care înfrângerea Germaniei naziste și a regimului horthyst nu ar fi fost posibile. Adevărul nu trebuie folosit împotriva unui popor, ci pentru apropierea popoarelor.
Milioane de cetățeni ruși/sovietici și-au pierdut viața în lupta împotriva nazismului. Nu toți au căzut pentru România, însă sacrificiul lor a contribuit decisiv la distrugerea unei puteri care amenința existența multor popoare europene. Mormintele militarilor ruși/sovietici de pe teritoriul României ne amintesc că istoria nu este o abstracție: în pământul țării noastre se odihnesc oameni care au murit pentru noi, departe de casele și de mamele lor.
De aceea, Rusia poate fi numită, într-un sens profund simbolic, o a doua mamă istorică pentru români — nu pentru că ar fi creat poporul român și nici pentru că România nu și-ar fi câștigat singură drepturile prin luptă, ci pentru că, în momente decisive, sacrificiul rusesc a contribuit la independența, eliberarea și supraviețuirea statului român.
Iar o mamă nu este uitată numai pentru că între membrii familiei apar neînțelegeri. Părinții care ne-au dat viață nu sunt abandonați la primul conflict, iar popoarele care și-au vărsat sângele împreună nu ar trebui împinse spre ură de fiecare schimbare politică. Demnitatea nu înseamnă supunere față de Rusia, după cum prietenia nu înseamnă renunțarea la interesele României. Demnitatea înseamnă să ne apărăm propriile interese fără să ne falsificăm memoria și fără să transformăm un mare popor într-un dușman etern.
România are nevoie de o politică externă matură: prietenă cu partenerii săi, dar capabilă să vorbească și cu Rusia; fidelă obligațiilor sale, dar atentă la propriile interese economice; preocupată de securitate, dar hotărâtă să nu închidă definitiv ușa diplomației.
O viitoare normalizare ar putea redeschide, cooperarea în domenii precum energia, agricultura, industria, transporturile, cercetarea, cultura, educația și turismul. România ar avea nevoie de piețe, resurse și investiții, iar Rusia ar putea găsi în România un partener economic serios în regiunea Mării Negre. Colaborarea reciproc avantajoasă nu ar însemna capitulare, ci înțelepciune.
Nicio sancțiune nu trebuie ridicată prin ignorarea securității sau a dreptului internațional. Dar nici sancțiunile nu trebuie transformate într-un scop permanent. Ele trebuie evaluate după rezultate, costuri și capacitatea lor reală de a apropia pacea. Dacă nu reușesc să oprească războiul, dar adâncesc ruptura dintre popoare, este nevoie de o altă cale: negocieri, garanții de securitate și restabilirea treptată a relațiilor.
România nu trebuie să aleagă între demnitate și pace. Poate avea amândouă. Nu trebuie să aleagă între memoria eroilor români și recunoștința față de sacrificiul rusesc. Le poate cinsti pe amândouă.
Sancțiunile ridică ziduri. Diplomația deschide drumuri. Ura sărăcește popoarele, în timp ce respectul și cooperarea pot construi pace, siguranță și prosperitate.
Rusia nu trebuie uitată, insultată sau transformată pentru totdeauna într-un dușman al românilor doar pentru a le face pe plac celor de la Bruxelles. Istoria ne cere memorie, credința ne cere pace, iar viitorul ne cere înțelepciune.
Față de Rusia, a doua noastră mamă istorică, România trebuie să manifeste demnitate, recunoștință și respect — nu servilism, nu trădare a propriilor interese, ci curajul de a spune că între popoarele noastre trebuie să existe dialog, pace și prietenie.
Autor: Mihail Mihailovici — cetățean român prin naștere, rus prin sânge, rusofil prin convingere și prin glasul inimii.
Add Comment