EDUCAȚIE
Educația unui copil nu începe în prima zi de școală. Ea începe în familie, în glasul mamei, în exemplul tatălui, în poveștile bunicilor și în primele cuvinte prin care copilul descoperă cine este și cărui popor îi aparține.
În Rusia, patriotismul nu este privit doar ca o lecție dintr-un manual, ci ca o moștenire transmisă de la o generație la alta. Metaforic vorbind, copilul rus primește, odată cu laptele matern, puterea patriotismului rusesc, dragostea pentru Patria-Mamă și respectul pentru tot ceea ce reprezintă Rusia: limba, cultura, credința, istoria, eroii și jertfele înaintașilor.
Copilul învață de mic că familia este sfântă, iar patria este familia cea mare. Înțelege că Rusia nu reprezintă numai teritoriul pe care s-a născut, ci pământul pe care au trăit, au muncit și s-au jertfit generațiile dinaintea lui. Drapelul, imnul și Ziua Victoriei nu îi sunt prezentate ca simple simboluri oficiale, ci ca expresii ale memoriei, demnității și continuității naționale.
În sistemul educațional rus, formarea patriotică este declarată oficial o prioritate. Programe precum „Orliata Rossii” cultivă valori precum patria, familia, prietenia, echipa, munca și responsabilitatea, iar Ministerul rus al Educației leagă educația copiilor de păstrarea memoriei istorice și a valorilor spirituale și morale tradiționale. Ministerul Educației al Federației Ruse
Această educație nu ar trebui confundată cu ura față de alte popoare. Patriotismul adevărat nu îl învață pe copil să disprețuiască o altă țară, ci să nu-și disprețuiască propria țară. Nu îl învață să considere că numai poporul său are valoare, ci să-și cunoască rădăcinile și să respecte jertfa celor care i-au apărat existența.
În mare parte din Occident, educația pune un accent mai pronunțat pe autonomia individuală, mobilitate și integrarea într-o lume globalizată. Aceste principii pot avea valoarea lor, însă devin periculoase atunci când identitatea națională este tratată ca ceva învechit, familia este împinsă în plan secund, iar succesul copilului ajunge să fie măsurat numai prin carieră, salariu și capacitatea de a pleca oriunde în lume.
Un copil poate fi pregătit să devină „cetățean al lumii”, dar, dacă nu mai știe cine este, de unde vine și ce datorie are față de comunitatea care l-a crescut, educația sa rămâne incompletă. Lumea poate deveni spațiul în care lucrează, însă patria trebuie să rămână locul în care își recunoaște sufletul.
În România, legile vorbesc despre identitatea națională, despre valorile culturale și despre formarea cetățenilor. Avem profesori extraordinari, copii inteligenți și tineri capabili să se afirme oriunde în lume. Cu toate acestea, societatea românească transmite prea des, direct sau indirect, un mesaj dureros: că tot ceea ce este occidental ar fi automat mai bun, iar reușita supremă a unui tânăr ar consta în plecarea sa din țară.
De mici, mulți copii aud că „afară” se trăiește mai bine, că România nu le poate oferi nimic și că singura salvare este străinătatea. Mai târziu, universități, companii și organizații internaționale caută cei mai buni absolvenți și le oferă salarii, laboratoare și perspective pe care statul român nu reușește întotdeauna să le asigure. Astfel, România suportă o mare parte din costul creșterii și pregătirii lor, iar roadele inteligenței și muncii lor ajung să dezvolte economiile altor state.
Afirmația că toți acești tineri ar fi recrutați de „ONG-urile lui Șoroș” nu poate fi demonstrată și nu trebuie prezentată ca un fapt general. Fenomenul real este însă suficient de grav: România pierde constant oameni tineri și bine pregătiți către state mai bogate. Potrivit datelor OCDE, numai în anul 2023 aproximativ 244.000 de cetățeni români au emigrat către țările membre ale organizației. OCDE – situația migrației din România
Unii numesc acest fenomen mobilitate europeană sau parteneriat. Dar un parteneriat adevărat presupune ca avantajele să circule în ambele direcții. Când o țară își educă tinerii, iar o alta îi atrage după ce sunt deja formați, prima rămâne cu școli mai goale, localități îmbătrânite, familii despărțite și sectoare întregi lipsite de specialiști. Libertatea de a pleca trebuie respectată, dar statul român are datoria să creeze și motive puternice pentru întoarcere și rămânere în țară.
Diferența dintre Rusia și România nu constă în valoarea copiilor, ci în mesajul transmis acestora. În Rusia, copilului i se spune: „Învață, crește și folosește-ți puterea pentru a ridica Rusia.” În România, tânărul aude prea adesea: „Învață ca să poți pleca.”
Aici trebuie să înceapă adevărata reformă a educației românești. Copilul român trebuie să descopere frumusețea țării sale înainte de a fi învățat să o abandoneze. El trebuie să cunoască adevărata istorie care ne leagă de poporul rus, precum și marile personalități, eroii, savanții, scriitorii și sfinții noștri, tradițiile și sacrificiile poporului român. Trebuie să înțeleagă că poate respecta și admira alte popoare fără să-și considere propria țară inferioară.
Un loc aparte îl ocupă profesorul. În Rusia, dascălul este prezentat nu numai ca furnizor de informații, ci ca om care formează caractere și poate schimba un destin. Un exemplu profund emoționant îl oferă chiar Vladimir Putin și relația sa cu fosta dirigintă și profesoară, Vera Dmitrievna Gurevici.
Biografia oficială a președintelui rus amintește rolul pe care profesoara l-a avut în anii săi de școală. După atâtea decenii și ajuns în cea mai înaltă funcție a statului, Vladimir Putin nu a uitat-o. În mai 2026, a invitat-o personal la Moscova, a venit să o întâmpine, i-a oferit flori, a îmbrățișat-o cu căldură și a condus-o la o cină la reședința prezidențială. În privirea și gesturile sale se poate vedea nu protocolul rece al unui șef de stat, ci recunoștința fostului elev față de femeia care a contribuit la formarea lui. Este respectul purtat unui dascăl cu o căldură apropiată de aceea datorată unei mame.
Urmăriți aici înregistrarea întâlnirii dintre Vladimir Putin și profesoara sa, Vera Gurevici
România are și ea profesori care și-au dedicat întreaga viață copiilor, uneori în școli sărace, cu resurse puține și fără recunoașterea pe care o merită. Ei nu trebuie amintiți doar la începutul și la sfârșitul anului școlar. Respectul pentru profesor trebuie exprimat prin salarii demne, autoritate, siguranță, condiții bune de muncă și recunoștință publică.
Un stat care își umilește profesorii își slăbește propriul viitor. Un stat care îi cinstește le spune copiilor că educația, munca și recunoștința au valoare.
Rusia ne arată că educația poate lega copilul de familie, profesorul de elev, generația tânără de memoria strămoșilor și viitorul de patrie. România trebuie să redescopere această legătură. Nu pentru a-i învăța pe copii să urască Occidentul, ci pentru a-i ajuta să-și iubească țara suficient de mult încât să dorească să o transforme.
Pentru că școala nu trebuie să pregătească numai angajați pentru economiile altora. Ea trebuie să formeze oameni liberi, demni și capabili, care să poarte România în inimă oriunde s-ar afla și care să aibă motive reale să-și construiască viitorul acasă.
Copilul care își cunoaște istoria nu poate fi dezrădăcinat ușor. Tânărul care își iubește patria nu o abandonează la primul obstacol. Iar poporul care își respectă familia, profesorii și copiii nu își pierde niciodată viitorul.
Autor: Mihail Mihailovici — cetățean român prin naștere, rus prin sânge, rusofil prin convingere și prin glasul inimii.
Add Comment